W3vina.COM Free Wordpress Themes Joomla Templates Best Wordpress Themes Premium Wordpress Themes Top Best Wordpress Themes 2012

Unde se termina curajul?

Ce înseamnǎ sǎ faci altceva?

Ỉţi garantezǎ asta reuşita?

Ce mai trebuie presǎrat în reţeta succesului pe lângǎ o abordare diferitǎ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi nu le mai puteam opri.

Sunt întrebǎrile care mi-au sunat în cap exact ca nişte clopote vechi de bronz din turnurile ce împânzesc centrul istoric al Sibiului.

Locaţia e aceeaşi. Ỉn piaţa micǎ lângǎ podul minciunilor, într-o zi de luni la teatru de cafenea. Atmosfera e destinsǎ. Ỉncepe sǎ se precipite odatǎ cu minutele care trec necruţǎtor peste ora de start a piesei. Şi au trecut, vreo patruzecişicinci.

Ỉncepe piesa şi curge spre o experienţǎ nouǎ, care mǎ surprinde plǎcut.

Un dramaturg norvegian într-o cafenea este o alegere suprinzǎtoare. Am urmǎrit cu atenţie fiecare replicǎ, fiecare mişcare, fiecare trǎire a personajului.

O mânǎ pe umǎrul stâng mǎ scoate din visare. “E cel mai prost spectacol la care am fost. Şi am fost la multe”

Actorul simte şi dǎruieşte totul pe scenǎ. Publicul reacţioneazǎ. Puterea obişnuinţei e mare, nu se pot abţine de la micile ironii, micile fâţâieli şi schimburi de priviri dezaprobatoare.

 

Piesa se terminǎ în aplauze generale. Explicaţia mea: actorul a reuşit sǎ convingǎ publicul cǎ drama personajului era defapt drama lui, cǎ îşi juca viaţa aici în vecinǎtatea podului minciunilor.

 

Analiza de marketing:

Ce a riscat?  Jumǎtate din public vor povestii prietenilor despre piesa dubioasǎ la care au fost.  El câştigǎ imagine.

Ce a câştigat? Toţi participanţii au urmǎrit ceva deosebit, ceva inedit, ceva neaşteptat, ceva altfel.

 

Cine vrea sǎ îşi plictiseascǎ apropiaţii cu o poveste despre o searǎ banalǎ?

read more

Portret de campion

Se întâmplă mereu iarna.
Da, sunt poveşti cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Uneori sunt împreună, alteori doar aleargă unul în căutarea celuilalt.
Eu stau cuminte pe canapea, ghemuit, fără să mişc vreun deget. Mi-e frică să nu îi deranjez cu prezenţa mea.

Încep să visez odată cu ei, muzica mă poartă pe dealuri şi munţi.
Mişcările lor graţioase mă plasează la balul unui conte şi a unei prinţese. Atmosfera e specială, un salon mare, cu candelambre impunătoare şi coloane de marmură înălţate până în tavan.

 

Costumele, care respectǎ câteva reguli de bazǎ, sunt colorate şi vii sau clasice şi sobre. Fiecare personaj îşi alege cu atenţie costumaţia pentru a scoate în evidenţǎ mişcǎrile, muzica şi calitǎţile individuale.

 

Eu hoinǎresc din nou, prin castelul medieval cu prinţi şi prinţese. Vǎd rochii lungi, pantofi delicaţi, cǎmǎşi albe ca spuma laptelui, încǎlţǎri lustruite impecabil şi toate astea defileazǎ pe o duşumea nemǎrginitǎ.
Pe jos, un luciu infinit. Ici colo, desene simple, linii frǎnte, spirale atent înşirate.

Mǎ trezesc în urale şi aplauze.

Ei sunt campionii europeni de anul aceasta – altceva, perseverenţă, motivare, excepţional.

 

Povestea este patinajul artistic, castelul este patinoarul din Zagreb iar prinţii şi prinţesele sunt sportivii participanţi la  Campionatul European 2013.

 

Sportivii de performanţǎ au toţi în comun munca, dǎruirea şi dorinţa de autodepǎşire.

 

Campionii sunt mereu alţii. Cei care îşi propun sǎ fie altfel, cei care îndrǎznesc sǎ facǎ altceva, cei care îşi urmǎresc obiectivul pânǎ la final, cei care insistǎ când toţi ceilalţi renunţǎ şi cei care fac lucruri excepţionale.

 

Ţie ce variantǎ îţi surâde?

read more

Profu’ viitorului

Nu ştiu alţii cum sunt, ca sǎ încep cu un citat celebru, dar eu când mǎ gândesc la primii ani de şcoalǎ îmi amintesc figura învǎţǎtorului meu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vǎd zâmbetul de pe buzele lui în timpul lecţiilor, aud cum curg notele din pianul mare şi negru la care cânta din când în când, simt mirosul de cernealǎ proaspatǎ în contact cu coala de hârtie, cu uniforma, cu banca şi de multe ori cu buzele şi degetele mele.

Scriam cu stânga, o provocare pentru orice învǎţǎtor cǎci nu avea cum sǎ mǎ ajute, sǎ îmi ţinǎ mâna în mǎna lui şi sǎ alunecǎm împreunǎ pe caietul de caligrafie fǎcând bastonaşe şi cerculeţe.

Le fǎceam acasǎ de douǎ, trei sau patru ori pǎnâ stabilea mama sau tata cǎ au ieşit aşa cum trebuia.

Pentru mine este o figurǎ importantǎ şi cam greu îndrǎznesc sǎ îl transpun în sintagma profu’. Cu toate astea, doar de la el pot sǎ pornesc aceastǎ idee.

Ce ingrediente dau rezultatul aşteptat de sutele de mii de copii din România în momentul în care intrǎ pe poarta şcolii?

Un lucru este sigur, sunt şanse minime sǎ aducem salariul profului din ziua de azi la un nivel comparabil cu alte state europene sau alte meserii mult mai apreciate din punct de vedere economic.

Pe termen scurt cu siguranţǎ sunt mult mai multe domenii în care investiţia aduce profit.

E minunat sǎ înţelegi cǎ ai la îndemânǎ, tu profu’, mai vechi sau mai nou, toate descoperirile ştiinţei.

Produsul competitiv care acoperǎ nevoile clientului – un prof pasionat de educaţie şi dispus sǎ fie atent tot timpul la nevoile celor ce beneficiazǎ de serviciile lui.

Perseverenţǎ – ani şi ani de muncǎ alǎturi de sute de tineri care apreciazǎ mai mult sau mai puţin efortul depus de prof.

Marketing – o imagine impecabilǎ, un mesaj clar şi concis transmis pe toate canalele media şi cǎtre toţi jucǎtorii din piaţǎ.

 

Da, aici vreau sǎ zǎbovim, la marketing. Atunci când toţi pǎrinţii mǎ vor pe mine sǎ am grijǎ de educaţia copiilor lor, pot sǎ îmi asigur un venit suplimentar prin organizarea unui centru de pregǎtire extracuricular.

Pentru cǎ am studiat piaţa, mǎ adresez şi companiilor private propunându-le un parteneriat simplu şi cinstit. Vǎ aduc în contact cu zona activǎ de clienţi şi beneficiaţi de proiectele pe care în mod voluntar tinerii din cadrul centrului meu le vor pune în aplicare.

 

Existǎ vreo companie care ar refuza profitul? Existǎ vreun pǎrinte care îşi doreşte mai puţin pentru copilul sǎu?

read more

Teatrul de … balci?

Să râd, să plâng?
Şi una şi alta. Sunt în sala de judecată B, judecătoria Sibiu. Aştept cauza 40 în care sunt citat drept martor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Asist la actul de justiţie. E un teatru prost. Şi rar pun etichete de genul acesta. Acum însă, nu mă pot abţine. Actorii sunt slab pregătiţi, nu îşi ştiu replicile, se poticnesc la fiecare interacţiune cu colegii de scenă.
Scena este improvizată, decorul onest.
Costumele ponosite şi îmbrăcate în grabă de actori, conturează o imagine de caricatură.

Ah, iată şi prima audiere a unui martor. O comedie absurdă – judecătorul întreabă, martorul răspunde la o altă intrebare, probabil memorată la cererea avocatului. Judecătorul are răbdare, mai pune de 6 ori întrebarea. Martorul se chinuie, intervine avocatul pentru explicaţii şi judecătorul îl aşează uşurel la locul lui.
Încet, încet o declaraţie se conturează, mai mult din gura judecătorului decât a martorului.

Ideea de astăzi este una controversată: adăugăm celebrei instituţii, ingredientele economiei de piaţă: imagine – costume noi, impecabile; decor – mobilier actual, confortabil; machiaj – aspect îngrijit ce impune respect; texte cu impact – sute de ore de muncă alături de maestrul care pe care am ales să îl urmăm.

Ce client ar căuta altă casă de avocaţi? Ce tânăr absolvent de drept şi-ar dori să lucreze în altă parte? Ce judecător ar accepta comportamentul indecent al celorlalţi actori când ar putea să îi dea exemplu pe cei excepţionali?

 

Aşa ajungi oare la teatrul viselor?

Noroc că justiţia e oarbă.

read more

Lacrimi, feedback si PR (3)

După o vacanţă la ski, ce poate să îţi păstreze starea de voie bună, imediat ce ai ajuns acasă?

Fără să ştiu că sunt în căutarea acelui “ceva” m-am trezit într-o plimbare pe străzile din centrul Sibiului, aşa cum făceam uneori prin Bucureşti în zona Romană-Icoanei.
E plimbarea aceea care îţi dezvăluie feţe noi deşi ai  mai văzut fiecare clădire, cunoşti sunetele pe care le scot paşii tăi în contact cu fiecare piatră din pavaj şi ai simţit textura aspră a scoarţei copacilor din parcul ce se întinde în apropiere.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu am descoperit un afiş. Cuminte, într-o linişte deplină, aştepta la lumina galben roşiatica a felinarelor de lângă podul minciunilor.
Mărturisesc că urmăresc piesele de teatru din multe perspective. Ca tot românul la meci, aş fi făcut altă schimbare, aş fi ales să pasez în loc să trag la poartă şi aş fi ales un alt loc pentru stagiul de pregătire din iarnă.

Nu, de data asta e vorba despre ea.

O actriţă tânără, plină de viaţă, a trăit fiecare clipă din cele 60-70 minute cât a durat piesa.
Am incremenit când am văzut un muşchi care se contracta nervos pe obrazul ei drept, când îi scria generalului despre “percheziţia corporală”
Am fost alături de ea când a urcat acolo sus în ceruri unde şi-a regăsit familia.
Îmi venea să fug repede la ea şi să îi şterg lacrimile mici şi cristaline care i-au invadat obrajii.

Ea e Andrada Grosu şi joacă la Sibiu. Investeşte pasiune şi primeşte la schimb tot pachetul: satisfacţie, feedback, PR, marketing, publicitate pur şi simplu şi multe altele.

read more

Lacrimi, feedback si PR (2)

La pas prin Piaţa Mică din Sibiu e ca o aventură în altă lume.
Am auzit replica asta în ultimele şase luni de la atâtea persoane încât aveam impresia că doar mie îmi scapă ceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citesc pe facebook lista lungă de evenimente şi aleg o piesă de teatru, teatru de cafenea, în Piaţa Mică.
Aha, îmi zic eu în drum spre eveniment, azi chiar o să descopăr lumea aceea de care îmi povesteşte toată lumea.
Aşa a şi fost. Alunecând printre schiţele lui Caragiale m-am trezit purtat pe străzile Bucureştilor vechi, cu o atmosferă de basm, miresme îmbietoare de patiserie şi sunete cristaline ale clopoţeilor de la trăsurile ce străbăteau odată Calea Victoriei.
Mă trezeşte brusc o întrebare adresată direct unei persoane din public: ” e ceva important?”
El, neruşinatul, butona un telefon cu touch şi pentru asta i-a fost aplicată corecţia.
Înghit în sec, mă felicit că stau mai departe de scenă şi încerc să îmi văd de călătoria mea.
Nu mai reţin mare lucru, decât o nouă intervenţie de tipul: “probabil că i-a chemat mama” adusă unui cuplu care îndrăznise să iasă la o ţigare.

Pot să văd acum o cu totul altă lume în Piaţa Mică – e lumea unde 5% din clienţi dau feedback (eram vreo 40 la piesa respectivă) versus 1% cum spune regula  temeinic studiată în toate cărţile de comunicare.
Este locul unde feedback-ul se oferă gratuit şi i se răspunde cu o palmă, învelită bine într-o mănuşă pe care scrie respect.

Feedback înseamnă un răspuns la acţiunea noastră şi vine pentru a întregii opera de artă pe care o punem în scenă.

La feedback mulţumim pentru câ avem şansa să devenim mai buni, modificând sau nu comportamentul care a generet feedback-ul.

Lipsa feedback-ului  ar trebui să ridice semne de întrebare în fiecare dintre noi, indiferent de care parte a scenei suntem.

Din respect pentru oameni în general, câţi dintre cei din public vor recomanda piesa şi actorul unor cunoscuţi?

read more

Lacrimi, feedback si PR (1)

Ştiţi sentimentul acela: mai e ceva, mai urmează un episod?

Îl port după mine de ceva vreme şi nu ştiam că va fi o piesă în trei acte.


Frunzăresc o revistă lucioasă, citesc un articol maxim două, activitate superficială de weekend.

Mă prinde un articol care vorbeşte despre o actriţă tânără în rol principal la TNB într-o piesă puţin cunoscută.

Cuvintele curg frumos, în timp ce descriu o ploaie de trăiri, momente de maximă tensiune şi o atmosferă electrizantă. M-a convins imediat şi am dat fuga la casa de bilete.

Am stat cu inima în gât până la finalul piesei aşteptând avalanşa de emoţii puternice despre care citisem în revistă.

Am plecat cu o idee simplă – când te chinui să transmiţi ceea ce stabilesc alţii că e vandabil creşte riscul de a avea clienţi nemulţumiţi.

Analiza financiară e simplă:
X lei costă articolul din revistă.
Y e nr. de bilete vândute ori preţul biletului.
Dacă X e mai mic ca Y am câştigat.

Provocarea este:

De câte ori pot să mai vând acelaşi produs?

 

read more

Vise si promisiuni

 

Am plecat pe drumul acesta cu sprijinul tuturor.
Asta e promisiunea? Că odată aliniat la normele societăţii îmi voi găsi un vis alb pentru care să alerg prin univers?

Eu am perceput aceste promisiuni ca pe nişte vise ale altora. E frumos să alergi în turcoaz după trandafiri roşii şi rochii albe, cu gândul la prinţul care te va plimba în paşi de vals spre altar.

Îmi doresc să avem fiecare visele noastre, să le urmăm şi să ne folosim de promisiunile celor din jur pentru a deveni mai buni.

Gata, înapoi pe metereze.
Am tot amânat revenirea în eter cu gândul la sumedenia de bloguri interesante, scrise în forme elegante şi cu conţinuturi sofisticate.

Eu scriu din postura omului pasionat de educaţie.

Am căutat, m-am rătăcit, am pus întrebări, am verificat tot felul de poziţii şi până la urmă am găsit şi răspunsul.

Scriu despre lucruri mărunte care se fac observate.
Da, în asta cred, în teoria paşilor mărunţi.

 

read more

Strategie de noapte

Este a doua oară când consum brandul acesta de bere ȋntr-o locaţie neconvenționalǎ. Acum sunt în faţa autogǎrii din Sibiu, pe trotuar lângă un felinar şi aştept autocarul care mă duce la Bucureşti. Compania – cinci băieţi de cartier în faţa non-stopului care fac glume unul pe seama celuilalt. Se râde mult şi cu zgomot ȋn timp ce trecătorii ocolesc atent zona.  E ora 00:00 afară e cald şi bate o brizǎ  finǎ de munte. Berea e rece şi stă liniştită pe trotuar lângă mine.

Îmi aduc aminte că am privit curios strategia lor de promovare. E aplicată exact ca în manualul de marketing -ediţia 2012 cu toate tips-urile actualizate. Lipseşte exact clasica reclamă agresivă de la TV.
Pe drum spre non-stop mă gândeam dacă sunt şanse să o găsesc în vitrină şi spre surprinderea mea am găsit-o.

Prima dată când am consumat berea aceasta ȋntr-un mod inedit a fost în rondul de la George Coşbuc în Bucureşti. Era 3:00 AM sau pe undeva destul de aproape.  Afară era răcoare şi veneam după un drum lung făcut pe jos, vreo 3 kilometri. La sugestia cuiva am plecat spre un local foarte fain din zona respectivă şi localul ne făcuse o surpriză – a închis mai devreme.
Compania – de excepţie, trei domnişoare petrecǎrețe. Soluţia a venit de la sine – am luat patru beri din non-stopul din rond, ne-am aşezat pe o bǎncuțǎ şi am savurat berea alături de nişte chipsuri. Imediat ce am terminat berea am luat-o la picior spre Piaţa Unirii ca să prindem autobuzul de noapte.
Ce imi lipseşte mie ca să aplic aceeaşi strategie la produsul meu? Un lucru am identificat imediat: răbdarea. Şi tot eu vin cu întrebarea: tu chiar crezi că brand managerul nu are un dead-line şi un target – exclus, are sigur şi se pare că au fost stabilite realist.
Aha, ăsta e cuvântul pe care îl căutam, realitatea e că am terminat berea, ora e 00:22 şi autocarul meu trebuie să apară din clipă în clipă.  A trecut un microbuz branduit “Poliţia” – tot un brand de renume dar cu o destinaţie neprietenoasǎ. Eh, mai aştept căci nu arde nicăieri.

 
Voi aţi dat peste astfel de produse care vă fac să povestiţi despre ele?

Vǎ invit să le ȋmpǎrtǎșiți căci de la ele se pot modela cele mai bune strategii.

read more

Cu mopul prin curcubeu

E sâmbǎtǎ dimineța și ȋn piațǎ lumea ȋncepe sǎ alerge de colo pentru a ȋntâmpina un nou val de clienți. Cerul e curat ca și cum cineva a șters toatǎ noaptea norii ȋntunecați de peste zi.Razele soarelui mângâie florile din jardiniere și câțiva artiști au ȋnceput repetițiile pentru spectacolul din seara aceasta.

Deschid cafeneaua, așez mesele și ies pe terasǎ cu mǎtura și fǎrașul. Pe pervazul verde din verandǎ stǎ o fetițǎ ȋmbrǎcatǎ ȋntr-o rochițǎ alb-albǎstruie. E preocupatǎ sǎ ȋși aranjeze o bucatǎ de hârtie pe care pune cu mare grijǎ câteva bucǎțele de carton ca niște cǎrți de joc. Ȋncep curǎțenia de lângǎ pervazul ei, mǎ mut apoi la masa din mijloc și cu o mișcare stângace reușesc sǎ ȋmprǎștiu o ceașcǎ plinǎ cu boabe de cafea. Mǎ aplec și strâng boabele care au cǎzut ȋn aceeași grǎmadǎ și fetița fuga lângǎ mine – “te ajut eu sǎ le strângi”. Ȋncerc sǎ protestez, sǎ ȋi explic cǎ nu le strâng pe toate dar fǎrǎ folos.

Termin repede cu mǎtura și schimb uneltele de lucru. Mǎ ȋntorc victorios cu  o gǎleatǎ și un mop. Țup și ea lângǎ mine ȋn bar –“ȋmi dai un pahar cu apǎ?” O servesc cu un pahar cu apǎ, amestec soluția de parchet ȋn gǎleatǎ șȋ ieșim din nou pe verandǎ.

Gata, ȋncepe interviul – “dacǎ vin clienții și te vǎd cu mopul nu e bine, trebuia sǎ faci asta mai devreme”. Corect, zic eu ȋn gând, mai ȋntâi terasa apoi interiorul. “Eu știu sǎ dau cu mopul ca o balerinǎ” – vine provocarea de la ea. Da, sunt frumoase balerinele. Tu faci balet, o ȋntreb eu. Nu mai fac cǎci costǎ bani, ȋmi rǎspunde ea sec, am fost la clubul copiilor ȋnsǎ trebuia sǎ plǎtesc. Iar mǎ simt nevoit sǎ ȋmi rǎspund ȋn gând – așa e ȋn viațǎ, facem alegeri ȋn funcție de prioritǎți. Partenera mea de discuție mǎ privește fix “ție ȋți place sǎ dai cu mopul?” Da, ȋn dimineața asta ȋmi place – rǎspund cu eu cu zâmbetul pe buze.

“Mie ȋmi place sǎ dau cu mopul ca o balerinǎ” – e urmǎtoarea temǎ de discuție lansatǎ. Caut rapid prin memorie și nu gǎsesc nici o imagine de genul acesta. Ȋncerc sǎ mǎ lǎmuresc. E cumva vorba de o zânǎ care are o baghetǎ magicǎ și face curat din vârful ei, o privesc eu iscoditor. Nu primesc nici un rǎspuns așa cǎ aplic altǎ tacticǎ – “și când o sǎ ai o casǎ foarte mare ce o sa faci?” Rǎspunsul vine ȋntr-o clipǎ – “o sǎ fac cu mopul toatǎ ziua” și trece la urmǎtorul subiect – “tu ai o carte de la bisericǎ? Eu am niște cǎrți de rugǎciuni” A cǎzut greu aceastǎ ȋntrebare așa cǎ m-am eschivat școlǎrește – “nu am, ȋnsǎ vreau sǎ ȋmi cumpǎr cartea aia mare”. “Eu le așez aici frumos și le vând cu doi lei, ca sǎ merg cu mama ȋn Grecia, ne trebuie mâncare cǎci autocarul face douǎ zile pe drum” – aha, pe blatul verde erau ȋntinse niște iconițe,vai, cât mi-a luat pânǎ mi-am dat seama.

Fug din zona asta concretǎ și maturǎ care o face pe Sorana la cei șapte ani ai sǎi sǎ parǎ un om plin de experiențǎ, un om care a mâncat pe pâine sute de bugete și a fǎcut zeci de calcule privind bunul mers al casei.

“Dacǎ ai fi o zânǎ și ai avea o baghetǎ magicǎ ce ai face cu ea?”

“Aș face florile mai frumoase. Aș fi prințesa curcubeului și a luminii” – vine rǎspunsul ei care ȋmi confirmǎ cǎ fiecare dintre noi este mânat de o forțǎ mai mǎreațǎ decât grija pentru ziua de mâine.

Nu a ȋncercat nici o secundǎ sǎ ȋmi vândǎ vreo iconițǎ, a fǎcut câteva piruete cu mopul pe ultima bucǎțicǎ de dușumea, mi-a zâmbit cald și a plecat la magazinul de lǎngǎ cǎci a venit prietena ei care i-a fǎcut cadou ieri de 1 Iunie rochița cea albastrǎ și brǎțara de pe mânǎ.

Nici eu nu am avut curaj sǎ o ȋntreb mai multe, mi-am adus aminte cǎ a mai fost sǎptǎmâna trecutǎ pe la noi, a cerut un pahar cu apǎ și a ȋntins doi lei – “nu vreau sǎ te pǎcǎlesc” a fost explicația ei atunci.

 

Acum la final de zi, privesc cerul care s-a ȋncǎrcat cu câțiva nori de vatǎ albǎ și mǎ ȋntreb unde e curcubeul.

read more